„Adevărul nu poate fi împărțit fără a fi trădat” - Vladimir Sergeyevich Solovyov
21.04.2026

Ecranul rula lista parcă nesfârșită a celor care contribuiseră în orice fel la producția minunată. Eu, întins pe canapea, cu o pernă sub cap, stau incapabil să-mi desprind ochii lipiți de numele diverse ce dispăreau în pământ, parcă scurgându-se lichid. Ca de obicei, mâinile îmi amorțiseră de la presiunea cervicală și simțeam cum mă dor. Aș fi vrut să mă mișc, dar eram blocat. Gânduri împiedicate se învârteau într-un cerc larg în capul meu, încercând fiecare să se smulgă din strânsoarea celui de lângă el - să iasă din hora absurdă.

Se făcuse deja întuneric afară în duminica asta calmă. Avea ceva în ea ziua asta – o nostalgie difuză care scotocea printre întrebări fără de răspuns. Dacă ați văzut Conspiracy, cred că veți fi de părere (ca și mine) – că este un film despre multe lucruri, dar în primul rând mie mi-a părut că este despre cum se iau decizii îngrozitoare, decizii care nu pot fi rostite. Pentru cei dintre dumneavoastră care poate încă nu l-ați văzut, e un film de război atipic care vrea să reconstituie conferința de la Wannsee. E aproape integral o conversație într-o vilă de lângă Berlin, a unor capete luminate care discută calm, biocratic și tehnic despre un genocid. Asta cred că îl și face atât de incomfortabil. Este despre întruchiparea răului în leadership, despre metamorfozarea genocidului în decizii administrative, despre aparență… groază.

M-am ridicat deja în capul oaselor dar tot nu-mi pot smulge întrebările ce s-au înfășurat ca o iederă în jurul convingerilor mele despre bine și rău.

Ele nu aduc claritate și asta mă doare. Îmbâcsesc lucruri ce-mi păreau deja clare, atacă înfigându-și rădăcinile de fixare în materia mea cenușie.

Cum să identifici și să oprești răul în leadership? Și ce bariere adaugi pe drumul ascensiunii spre putere, ca să nu poată fi trecute decât de cei virtuoși?

Au trecut câteva zile de la vizionarea minunatei producții semnate de Frank Pierson și scrisă de Loring Mandel, jucată magistral printre alții de Colin Firth și Stanley Tucci. Furia și emoțiile negative s-au mai estompat și, deși mai clare acum, gândurile mele continuă să-mi pună întrebări.

Ideea este că leadershipul rău, ticălos, este ușor de detectat și, deși extrem de nociv, el nu se poate disimula nicicum. Mai devreme sau mai târziu, răul este izolat și înfrânt de puterea superioară a celor mulți ce susțin binele. Este tema predilectă a filmelor americane de acțiune, este realitatea istorică de netăgăduit. Cu toate acestea, răul mustește, pâlpâie permanent undeva într-o peșteră umedă, mereu gata să iasă la suprafață, speculând orice slăbiciune. În rest, între două rele foarte mari și multe mai mici, domnește un calm, o stare aparent pozitivă, un context de leadership normativ și călduț.

În magistrala lucrare a scriitorului și filosofului rus Solovyov Anticristul, răul nu este întruchipat de un Hitler (ne-născut încă la data lucrării), ci de un lider aparent perfect, care milita pentru bine, dar care, sub umbra plăcută a inițiativelor sale ce priveau pacea și cooperarea, nu făcea ceea ce era cu adevărat relevant și refuza dimensiunea profundă a adevărului și a sacrificiului.

Este de parcă am putea spune că binele insuficient devine rău.

Îmi vine să judec prin prisma asta leadershipul vremurilor noastre, atât cel mare, la nivel politic, dar mai ales cel mic, la nivelul organizațiilor de afaceri. Liderul modern este cuprins de normativitate:

el nu minte,

nu abuzează,

iubește diversitatea în vorbe…

Dar cât face ceea ce contează cu adevărat!? Cât alege să spună adevărul, cât de dispus este la sacrificiu pentru valori?

Astăzi liderul discută despre optimizare și eficiență, despre KPI, evită conflictul, evită să spună ceea ce este dificil de spus, refuză adevărul profund și dimensiunea sacrificiului și discută puțin despre contextul în care poate accepta să existe.

Kierkegaard ar observa cât de tare ne-am adâncit în stadiul estetic al vieții, în care omul caută plăcere și experiență, evită plictiseala și cât de tare ne-am îndepărtat de stadiul etic în care căutăm și susținem responsabilitatea și angajamentul.

Ideea aceasta că răul cel mai grav este înveșmântat cu straiele binelui este o descoperire cutremurătoare pentru mine. Nu mă uit în jur, mă uit la mine și la sutele de ocazii în care am evitat conflictul atunci când erau valori în discuție, la focusul pe eficiență și la graba cu care m-am rostogolit spre rezultat. Desigur că scuza cea mai la îndemână este că societatea în care trăim ne împinge și ne obligă într-acolo. Și atunci vă întreb, suntem buni sau suntem ca personajul lui Solovyov?

Oare răul din leadership nu este una dintre mingile pe care un lider, ca un scamator, le rotește continuu uimind audiența, până când ici și colo câte unul nu rămâne decât cu acea minge în mână?

Întrebări ca acestea se rotesc tot ca mingile scamatorului în mintea mea în timp ce parcurg la pas drumul spre birou.

Este primăvară și este timpul curățeniei.

Eu nu-mi mai doresc să fiu liderul de până acum, doresc să mă extrag din vârtejul grabei și al eficienței cu orice preț, al frugalității și al lipsei de profunzime. Îmi doresc să fiu suficient de sincer pentru a face ceea ce trebuie, am multe de îmbunătățit aici, îmi doresc să fac mai mult ceea ce contează, să spun ceea ce nu place și să caut adevăr mai mult în ceea ce rămâne după faptele mele.

Să ne uităm în jur și să observăm multitudinea de lideri corecți, raționali și aliniați care însă evită să facă exact ceea ce ar schimba cu adevărat ceva.

Leadershipul care face „bine” fără adevăr este, în logica lui, un leadership fals.