O asociem cu înfrângerea și o privim, încruntați, ca pe-o slăbiciune pe care nimeni nu vrea s-o cunoască. O condamnăm vehement, în fața culmilor mărețe pe care se prefigurează undeva în zare și o excludem din manualele de leadership, ca pe o idee primejdioasă, care ne-ar răpi gloria înainte de vreme.
Retragerea.
Desigur că am să mă refer în principal la retragerea din poziții de leadership, însă cred că se poate foarte bine referi și la oricare altă poziție, situație, de viață sau profesională.
Este un subiect atât de important încât mii de lideri ar fi dat orice ca să afle răspunsul la această întrebare. Gândiți-vă la Napoleon, la Alexandru cel Mare, la oricare lider care a fost pe culmile succesului militar, politic sau economic și, continuând să facă ce făcea, s-a prăbușit, poate nu în uitare, dar în pierdere și declin. Gândiți-vă oare cum s-ar fi schimbat istoria dacă Napoleon, la întoarcerea din insula Elba, ar fi făcut un apel la pace, la un tratat care să unească, nu să dezbine iar puterile Europei!? Desigur că poate n-ar fi fost Napoleon… Dar cum ar fi fost și ce s-ar fi schimbat în istorie!? Sau gândiți-vă la Cezar, dacă după ce a câștigat războiul civil s-ar fi numit numai temporar dictator și ar fi cedat controlat puterea, sau la Robespierre, sau la Ceaușescu…
Când spui: Stop!? Și, foarte important, face sau nu parte din leadership răspunsul la această întrebare aparent simplă?
Era prin anul 2010 când am simțit pentru prima dată că m-am surprins pe mine, că am depășit ceea ce speram să pot ajunge. Poate să pară arogant și prea suficient gândul acesta, însă eu vă spun ce am simțit. Nu m-am trezit pur și simplu așa într-o dimineață și am zis: asta e, sunt tare, nu…! S-a instaurat lent, ca o febră musculară, nu ca un junghi. Încet, încet am constatat că sunt bun, mai bun decât mă gândeam. Desigur că și vârsta și necunoașterea mă ajutau să cred asta. Ideea se sedimenta acolo zilnic și riscurile îmi păreau în umbra ei, neînsemnate.
Asta a durat 2-3 ani și apoi s-a prăbușit totul…
Nicio clipă, până când mi-a fugit pământul de sub picioare, nu m-am gândit că ar fi fost un moment bun de retragere, de a începe poate ceva nou. Ca un val ce șterge castelul de nisip, totul dispărea sub ochii mei. Atunci m-am gândit să mă retrag, să fug, mai bine zis… Toți cred că s-au gândit să fugă atunci când pierdeau și nici nu le trecea prin cap să spună „Stop” atunci când câștigau!
Ce ne face să ne gândim la retragere? Durerea, amărăciunea înfrângerii întâmplate sau prefigurate, teama!? Toate trăiri negative, pline de resentimente și purtătoare de regret. Este acesta un moment bun pentru retragere, sunt acestea sentimente potrivite pentru a pleca!? Și atunci, când să te gândești la asta!?
Nu am plecat și am coborât în valea pierderii și a disperării. Este frumos să povestești despre curajul și hotărârea cu care depășești provocările, dar este, din păcate, fals. Este urât și greu să pierzi, să vezi sfârșitul, să-ți întâlnești limitele, să-ți cunoști defectele. Mă bucur că nu am plecat pentru că acele încercări m-au definit și au devenit, în cele din urmă, cele mai înalte momente din drumul mudar ce ne face să mergem înainte!? Speranța că va fi încontinuu mai bine, hubris-ul că putem mai mult. Așteptarea supraevaluată de la propria persoană, gândul că nu putem greși. Toate sentimente care vin din mândrie, din încrederea nețărmurită în capacitățile noastre.
Poate ne simțim puțin supra-oameni.
Păi și!? Ambele porniri, și cea de a te opri, și cea de a merge înainte se alimentează din izvorul întunecat și adânc al trăsăturilor noastre negative!?
Dar hai să ne gândim la George Washington, la Nelson Mandela, la Charles de Gaulle. Fie că a decis să nu continue după două mandate, sau după unul, fie că și-a dorit să nu abdice de la principii, sau s-a gândit să dea un exemplu, toți au dat dovadă de leadership desăvârșit, renunțând atunci când păreau de neînvins, atunci când puteau continua sau erau împinși să continue. Au vrut să transmită un mesaj, au înțeles că decizia de a te retrage, momentul în care spui STOP - trebuie motivat de sentimente pozitive, de încrederea în ceilalți, de lipsa hubris-ului, de acceptarea limitelor personale.
Eu unul am urcat și coborât pe panta succesului de mai multe ori - așa am aflat că după fiecare culme stă o vale și din orice vale poți urca pe o culme.
Am crezut că cel mai greu este să știi când ai ajuns în vârf și să evaluezi dacă vei putea să mai urci odată… Însă nu ăsta este secretul, cel mai important este să știi să te asculți și să fi urcat și coborât de suficiente ori pentru a te cunoaște. Mai este important să te uiți în jurul tău și să-ți iubești oamenii, deoarece asta te va face să alegi corect. Să nu renunți atunci când i-ai coborât în vale și să nu-i conduci până pe marginea prăpastiei atunci când urci. Să înțelegi că lumea este un puzzle ciudat, miraculos, în care fiecare nouă piesă pusă într-un loc creează o altă imagine.
Vă las aceste gânduri într-o zi de vară târzie, în care numai vântul serii șoptește despre toamnă, iar fierbințeala prânzului te amețește și te îndeamnă să crezi că vara este nesfârșită. Dar noi știm, toamna este aproape!