Singurul lucru pe care mi-l doresc în 2025 este să mă bucur mai mult de lucrurile bune care se întâmplă în viața mea!
04.02.2025

Nu mă gândesc la obiective mari sau la promisiuni încărcate de entuziasm trecător; Nu-mi doresc să urc rapid pe vreo scară a succesului și, surprinzător, nici să mut munții din loc.

Poate că vă așteptați la altceva. Acesta este, la urma urmei, un newsletter despre leadership, antreprenoriat și „nobila artă” a sacrificiilor pe care cele două de mai sus le presupun: orele peste program, planificările minuțioase și cursa neobosită pentru rezultate remarcabile. Poate că vă imaginați un discurs plin de rezoluții îndrăznețe - o chemare la grind mindset, mai ales acum, la început de an, când în companii hârtiile zboară haotice, calendarele se organizează în grabă și listele lungi cu obiective intangibile par să nu se mai termine.

Nu. Anul acesta, singurul lucru pe care vreau să-l „zdrobesc” este senzația de absență din lucrurile bune care deja există în viața mea.

Ați putea spune că este puțin, însă dacă mă gândesc la cât anume mă las pătruns de lumina caldă a întâmplărilor, relațiilor, darurilor ce mă înconjoară deseori, mă pot înscrie cu siguranță în categoria nerecunoscătorilor. Da, să mă bucur mai mult, mai mult decât în 2024, mult mai mult. Asta-mi doresc!

Se făcuse dimineață de câteva ore și probabil că în fabrici se lua prânzul deja. Prânzul acela de pe la ora 11 pe care numai cei ce au fost muncitori îl știu, cu mirosul de cârnați amestecat cu cel al uleiui de ungere, cu lumina ce cade de sus din luminatoare asemănându-se cu un lichid ce ține în suspensie miliarde de particule de praf, fum și așchii de metal microscopice.

Adolescentul se ridică din pat și înțelese că avea să chiulească iarăși. Nu se putea împotrivi dorinței! Simțea nevoia să se îndepărteze de lumea care cerea de la el să intre în turmă și să cedeze chemării irezistibile de a visa. Voia să stea așa și să viseze... la el, la un el ce avea să schimbe lumea, să realizeze ceva atât de măreț încât ceilalți nici nu puteau cuprinde cu gândul. În timpul ăsta, alții erau la școală și învățau, iar el avea să rămână iarăși în urmă.

‘Corneliu, mamă, trebuie să încetezi să chiulești, trebuie să mergi la școală - să se aleagă ceva de tine!’ – auzea aievea în urechi, deși sunetul venea parcă din interior spre afară.

Citea mult, visa mult, voia să schimbe un munte de nedreptăți și voia să o facă singur, separat de lume și de toate convențiile tâmpite. Avea mintea ca o oală sub presiune și sufletul precum un joc Marocco, sensibil și complicat. Imaginația îi construia, zilnic, viitoruri alternative în care rolul lui era întotdeauna esențial. Cel mai probabil este că atunci, inconștient, construia la setul de valori ce aveau să-l conducă în viață.

Trezirea la realitate se întâmpla de cele mai multe ori la școală cu diriginta, sau acasă cu mama - când rușinea îl apăsa ca un compactor de asfalt. Rușinea de tot efortul ei, de lacrimile de frustrare și lipsuri pe care i le vedea pe furiș seara. Avea să ajungă un nimeni; nimic din visele lui glorioase nu aveau să prindă nici cel mai vag contur...

Așa îmi amintesc de un adolescent care, în acele vremuri, căuta orice ocazie să evadeze din realitate și să poată visa...Poate că rezoluția despre care scriu astăzi vine tocmai de acolo. Dintr-un trecut în care viața era mai simplă, dar eu o complicam cu ambiții mari și nerăbdare.

Adam Grant spunea că orice om care se întoarce în timp în perioada copilăriei, adolescenței și, prin comparație cu ceea ce se aștepta de la el, poate spune că a ajuns neașteptat de bine, trebuie să se considere bucuros și mulțumit de ceea ce a devenit viața lui. Ăsta este cazul meu!

Și totuși, recunoașterea acestui adevăr a venit târziu, ca o revelație ce a pătruns încet prin straturi de nemulțumire. Sunt așteptările noastre de la viață prea îndrăznețe, sau suntem noi prea puțin dispuși să celebrăm zilnic ceea ce trăim!? De unde oare vine aroganța de a crede că merităm mereu mai mult, și mai mult, și mai mult!?

La pol opus, îmi vin în minte cuvintele lui Michelangelo, care, acum mai bine de 500 de ani, spunea că nu se teme pentru cei ce-și doresc prea mult și nu reușesc să ajungă acolo, ci pentru acei care tind la prea puțin și ajung să-și îndeplinească dorințele prea devreme. Mie gândul ăsta îmi ridică o întrebare importantă: E bine să ne lăsăm întotdeauna ghidați de idealuri? Și mai important de atât, chiar trebuie să vânăm, neîncetat și fără pauze, următorul vis măreț? Oare nu chiar asta nu ne-ar putea aduce în teritoriul unei nemulțumiri perpetue!? Nu ducem o viață de post la dopamină!?

Poate adevărata artă a vieții constă întocmai în a păstra un echilibru delicat; În a visa întotdeauna departe, dar a sărbători în fiecare zi lucrurile bune, cele care ne permit să putem căuta realist minuni în depărtare - sănătatea, casa, mâncarea, oamenii pe care-i iubim, societatea, pacea…

Atunci când îți dai seama că ai pășit deja de ceva vreme în a doua jumătate a vieții, lucrurile astea îți devin din ce în ce mai clare. Nu regretul că nu ai gândit așa până acum este cel care te domină, ci nevoia de a face schimbări de acum înainte este cea care te preocupă.

Eu unul nu cred că e suficient să-ți dorești să te bucuri mai mult de lucrurile bune din viața ta ca asta să se și întâmple, și de aceea sunt foarte decis…

… să caut și să recunosc darurile care mă înconjoară: prietenii apropiați, iubirea celor dragi, familia, mentorii care m-au îndrumat, sănătatea ce-mi susține pașii, bunăstarea și libertatea de a trăi într-un mediu lipsit de constrângeri

.… să practic recunoștință față de toate aceste lucruri bune care mi se întâmplă. Să mă opresc cât mai des, ca într-un ritual, și să le dau timp în minte și spațiu în suflet pentru a-și câștiga existența pe care o merită;

…să fac mai des loc acestor sentimente în viața, în detrimentul muncii, al doomscrolling-ului, al over-thinking-ului, și al serialelor;

… să-mi amintesc în fiecare dimineață că viața este o operă de artă și cere deopotrivă efort, dar și contemplație.

Vă doresc tuturor să aveți un an plin de semnificație, să fiți tari în credința pentru visele voastre și recunoscători pentru locul unde sunteți! Vă mulțumesc pentru că acordați atâta atenție scrierilor mele modeste și asta mă umple de recunoștință.