În spatele cortinei
17.12.2025

Mă uit afară curios, ca în fiecare dimineață, ca să aflu dacă astăzi voi vedea soarele. Sunt deja câteva săptămâni bune în care cred că am văzut soarele maximum de două ori. Cu vârsta devin tot mai meteo-dependent, cu o nevoie… sau o formă aproape maladivă de atașament față de lumină.

Vedeam în trecut, pe una din străzile pe care îl plimb pe Eros, un bătrân care era scos în fiecare dimineață de cineva în scaunul cu rotile și așezat în soare. Iarna și toamna era îmbrăcat bine, dar nu rata o zi să stea cu fața la soare și să se umple de lumina lui. Nu l-am mai văzut de ceva timp…

Acum acoperișul de vis-a-vis este umed, iar afară s-a întunecat. Ieri a fost frumos, mult prea cald pentru perioada aceasta. Nu mai este nimic cum obișnuia să fie în copilăria mea. În mod normal asta era perioada de dinaintea vacanței de sfârșit de an, așteptam să-mi închidă mediile și deseori aveam emoții. Nu am fost tocmai cel mai silitor copil și nu mă mândresc cu asta, însă nici nu am avut rezultate foarte proaste. Mă descurcam binișor, cum s-ar spune. Abia la facultate am început să învăț, după ce-mi luasem deja câteva lecții bune de la viață.

Spuneam că acoperișul era ud, soarele ascuns bine după o perdea de nori ce apăsau vârfuri de copaci scheletici, ce întindeau sulițe răzlețe într-un gest parcă de disperare. Numai gândul cafelei cu puțin lapte putea să-mi trezească cât de cât entuziasmul, alături poate de plăcerea unei plimbări cu Eros în orașul ud de burnița rece, liniștit de duminica de sfârșit de decembrie. Mă gândesc că dependența asta de soare și de vreme caldă vine după o vârstă, pentru a compensa dezechilibrul apărut între ceea ce ai face și ceea ce mai poți face.

Sfârșiturile astea de an, ce să spun cu ele, mi se par extrem de discutabile. Crăciunul și toate sărbătorile sunt parcă eforturi divine de a compensa toată disperarea ce te cuprinde atunci când realizezi că a mai trecut un an, că are să mai cadă iarăși o cortină imaginară între astăzi și mâine, o cortină de sfârșit de act, o cortină menită să-ți aducă aminte că… actele sunt numărate.

Eu aș desființa sfârșiturile de an - și uite chiar acum simt cum mă cuprinde un sentiment de gol în stomac - la gândul că, foarte curând, ne vom arunca iarăși în același carusel convențional în care considerăm ianuarie ca fiind un nou început, când ne inventăm noi țeluri și ne ridicăm, înalte, noi speranțe. Sunt toate precum niște zmeie colorate - destinate, la nesfârșit, acelorași vânturi nesigure.

Scriu aceste texte încercând să pun în cuvinte stări care rămân, de multe ori, în afara luminii. Sunt reflecții din spatele scenei de leadership, din spațiul acela îngust și tăcut în care aplauzele se sting, iar cortina cade. Vă scriu dintr-un loc al separației, nu neapărat unul dureros, dar profund, între mine și ceilalți.

Liderii, în general, se hrănesc hulpavi din interacția cu ceilalți, din zgomotul sălilor de ședințe, din pașii hotărâți pe scene de conferință, din interviurile acordate și din comentariile - cu voce tare sau în șoaptă - ce se fac despre ei. În momente ca acestea, când totul încetinește, iar focusul pe ceea ce ei produc pălește brusc, se trezesc buimaci în fața propriei lor vieți, consternați de autenticitatea ei, inapți de a-i face față.

Mari maeștri ai gestiunii așteptărilor a mii de oameni, incapabili de a-și gestiona propriile așteptări de la sine.

Paradoxal, nu?

Am văzut de curând Jay Kelly, un film care mie unul mi-a dat de gândit. În el, preferatul tuturor femeilor, (George Clooney) joacă rolul unui actor de film ajuns la… ultima tinerețe și care, deși faimos, bogat, iubit și aplaudat, se trezește brusc în fața propriei vieți. Mă refer aici la viața lui cea de după faimă – care arată acum ca o decupatură vagă din jurul celei intense pe care a trăit-o ca actor.

Interesant de văzut viteza fantastică cu care viața lui de mare vedetă se oprește, făcând schimb cu viața lui de tată, de prieten, de om. Apoi m-a străpuns efortul și insistența cu care odată mult-adoratul personaj jucat de George Clooney încearcă acum să-și facă loc în propria poveste de om obișnuit.

Nu mă înțelegeți greșit, nu merg în direcția oarecum banală a teoriei legate de ce este important în viață și ce nu; omul făcuse fericiți milioane de alți oameni, muncise enorm, renunțase la o grămadă de lucruri și se bucurase, deopotrivă, de tot atâtea.

Pe mine m-au atins, alături de viteza schimbării:

dificultatea de a fi acceptat…

inabilitatea de a intra în locul tău de om obișnuit…

…pustiul ce se cască în jur atunci când ai vrea să fii normal, dar în același timp să fii recunoscut pentru ceea ce ai creat.

Pozițiile de leadership, precum și pozițiile de recunoaștere largă sunt adesea capcane măiestre pentru normalitate, găuri negre capabile să absoarbă integral, rapid, și fără zgomot vieți întregi.

Privirea plină de invidie din afară nu vede după colțurile întunecate ale coridoarelor ce par cuprinse de strălucire. Singurătatea omului înconjurat de mulțime nu vine din faptul că este cu adevărat singuratic, ci din dependența pe care el o cultivă față de interacție cu orice preț. Pauzele între două note întregi îi par nesfârșite și liniștea - cel mai groaznic sunet.

Pe măsură ce merg pe drumul meu, simt cum dau și primesc, știu că nu am cum să cântăresc și totuși simt cum la fiecare schimb pierd câte puțin. O simt în ritmul pașilor, în adâncimea golului din jur, o simt în sfârșituri de decembrie. Și știu că, pe măsură ce mai cade o cortină peste un act, sunt tot mai aproape de efortul pe care va trebui să-l fac pentru a intra în propria-mi viață.

Lumina soarelui ajunge la mine epuizată de filtrul atâtor nori și îmi spune că a obosit pe drum, în miliarde de reflexii.

Lumina numără zile și aș vrea să o întreb dacă, numărând zilele, are și ea sfârșit de an… Dacă are, înseamnă că este foarte obosită și din cauza asta.

Probabil că și-a stabilit obiective și acum este momentul bilanțului, poate își face planurile pentru următorul an și cine știe ce-i mai poate aduce măsura universului, timpul…!?