Eu o simt lovind întâi în stomac, la început tare, brusc, ca o crampă! Apoi volumul îi scade precum muzica la o nuntă când se servesc sarmalele, rămâne acolo insinuată și acoperitoare. Mintea începe să o rostogolească încolo-încoace și să îi dea formă, întâi contur, apoi structură și, la sfârșit, culoare. Există la mine o paletă simplă de culori: roșie, maro sau galbenă. Culori ce amintesc de lucruri rele…
În general, apare seara sau noaptea și se disipează a doua zi dimineață, dar poate să apară și în timpul zilei și să revină între orele 3 și 4 dimineața, când înțelegi că, privind tavanul, nu ai cum să o alungi și te ridici să faci ceva, orice. Să citești, să te uiți la un episod sau să patrulezi prin casă.
Apare ca o idee tâmpită sau o veste, o informație. Odată pătrunsă, se disipează în tine începând ca un fir subțire în suspensie, ce se multiplică și cuprinde, încet-încet, din ce în ce mai multe fibre, celule. Încerci să o respingi și, în felul ăsta, o multiplici și îi dai consistență. Orice gând trimis la luptă împotriva ei este convertit într-o altă idee tâmpită care se multiplică și te cucerește. Acum, dacă te uiți, găsești o țesătură complexă de consecințe, precum spatele unei tapiserii vechi.
Frica!
La început mă vizita destul de rar… Avea ceva grațios în ea când apărea, îmi trezea cumva interesul prin misterul pe care-l răspândea în jur. Începusem să iubesc ce simțeam în mine atunci când apărea pe nepregătite, așa cum îi era obiceiul. O nevoie de a o supune, de a o vedea cum își pierde siguranța și cedează. Stătea puțin și îmi reproșam chiar că nu-i acordam suficientă atenție, poate… Rămânea ca o amintire spațiul lăsat de ea și, deseori, scrutam orizontul, poate-poate o disting undeva spre marginea zării… Niciodată nu vedeam nimic. Apărea direct, strecurată cumva în imediata proximitate, fără să-i fi simțit prezența dinainte. Era un joc ce-mi provoca satisfacție.
Cu timpul, a început să mă viziteze mai des. Începusem să simt când urma să vină și știam de fiecare dată din ce direcție avea să apară. Nu mai simțeam nicio bucurie să o întâlnesc. Era de parcă-mi ocupa timpul deja extrem de limitat fără niciun rost. Își făcuse un obicei din a rămâne să-mi spună lucruri neplăcute și asta mă obosea. Aveam nevoie de un mecanism de apărare, așa că am început să o mint și să o trimit de colo-colo, să mă prefac atent doar ca să plece odată.
Erau unele lucruri spuse de ea care chiar se întâmplau, iar asta mă făcea să o plac și mai puțin.
O cobe!
Poveștile ei deveneau de fiecare data din ce în ce mai elaborate, iar problema mea era că niciodată, dar niciodată, lucrurile nu se întâmplau exact cum spunea ea. Am decis să mă feresc cât puteam de mult de aceste întâlniri! Nu mi-a ieșit…
Ani mai târziu,lucrurile au degenerat și mai mult
Ajunsese să mă viziteze în cele mai nepotrivite momente: seara, când mă relaxam, generând insomnii cu poveștile ei tâmpite, în mijlocul zilei, când n-aveam timp de nimic altceva, sau, cel mai rău, în vacanțe, reproșându-mi cum iarăși, nu am rezervat un loc și pentru ea.
Ajunsesem să nu mai disting ce era vocea ei și ce era propria mea proiecție. Timpul îi dăduse autoritate, iar mintea mea – complice – ajunsese să-i accepte ficțiunile.
Ajunsesem să o caut din reflex, cu privirea dusă în depărtare, așteptând să o văd cum se apropie, pregătită să mă încolțească iar. Mă așteptam să-i recunosc ridurile peste tot pe unde mergeam, să-i simt privirea grea căzând pe mine ca o povară tăcută. Lăsa în urmă o stare care se agăța de mine zile întregi. Mă întorceam, obsesiv, la aberațiile ei, ca la fumul înecăcios al unui autobuz vechi, care nu se grăbește nicăieri, dar murdărește tot ce lasă în urmă.
În zilele astea în care vă scriu, mă văd foarte des cu ea. Anii ne-au apropiat într-un mod ciudat — ca o prietenie veche, rămasă din inerție. E genul de companionă acră și obraznică, care-ți trântește în față toate gândurile posibile și imposibile, fără nicio considerație pentru tine și starea ta, dar pe care nu o poți alunga. Ne leagă prea multe! Mi se întâmplă să mă așez în fotoliu cu un trabuc și un pahar de relaxare și… hop! Apare! Tăcută, familiară, se așază întâi lângă mine și inspiră fumul de trabuc. Stă acolo și eu știu deja tot ce are să-mi spună, știu tot ceea ce are în minte. Începe să vorbească ascuțit, iar eu o completez, doar ca să nu-i mai aud vocea.
Mă gândesc că mi-a vrut binele, dar m-a și chinuit cu toate poveștile ei inventate. Este parte din călătoria mea lungă și nu pot să nu mă gândesc ce-ar fi fost fără ea… Nu mă mai sperie și nici măcar nu mă mai intrigă așa cum obișnuia să o facă mai demult. Dar știu că va continua să mă însoțească – poate mai blândă, poate mai obosită, dar mereu gata să revină, ori de câte ori îi fac loc.
Să fii antreprenor este dificil din nenumărate perspective, dar una dintre cele mai dificil de gestionat se referă la frică.
Este ușor să crezi că antreprenorii sunt curajoși (și sunt!) iar asta-i scutește de frică, dar nu este deloc așa.
Frica nu dispare odată cu succesul.
Doar devine mai abilă în a se insinua exact atunci când ai impresia că ai învățat să o gestionezi. Se amplifică pe două dimensiuni: una este aceea a vârstei și a doua este aceea a mizei. În mod normal, la o vârstă mai tânără frica este tolerată mai bine, apetitul la risc este mai mare și miza, fiind la început, este mai mică. Apoi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, toleranța scade și miza crește. O greșeală costă mai mult. O ezitare, la fel.
Nu vorbim deci, despre lipsa fricii, ci despre relația pe care o construim cu ea, Așa cum filozofia taoistă ne amintește că orice lucru poartă în sine contrariul său, frica e și paznic, și călău. Numai abilitatea noastră poate menține un echilibru rezonabil.
Să o urăști sau să o ignori e inutil. Să o accepți este dureros. Să-i reziști - este necesar.
Nici cei mai mari lideri ai istoriei n-au fost lipsiți de frică. Winston Churchill, în mijlocul războiului, rostea cuvinte de o forță incredibilă în fața națiunii, dar în spatele ușilor închise, se lupta cu o frică densă, însoțită de depresie – „black dog” o numea. Alexandru cel Mare? N-a fost imun nici el. Dar și-a dus teama până la marginile lumii cunoscute.
Liderii nu se nasc, deci, fără frică. Se nasc în ciuda ei.
Se vorbește prea puțin despre frică și efectele ei în legătură cu antreprenoriatul și leadership-ul și se agreează prea mult ideea liderului de business neînfricat. Se vorbește prea puțin despre vulnerabilitățile antreprenorului și prea mult despre puterile lui.
Creator de valoare și girant al progresului umanității, antreprenorul este prea mult luat ca un dat al fibrei din care este construită societatea. Apariția și dezvoltarea lui este pusă în principal pe seama interesului sau a pasiunii personale și de aici rezultă imaginea în lumini și umbre pe care o primește. Chiar dacă la început interesul și/sau pasiunea sunt motoarele care-l lansează pe orbită, scăpându-l de gravitația maselor, drumul lui printre stele este mult mai mult decât atât.
Ajunge curând în locuri în care toate rațiunile pentru care s-a desprins își pierd semnificația, câteodată chiar valoarea.
Rămâne izolat, uitat deseori, într-un spațiu gol și amenințător. Imagini minunate și rare de hipernove îi luminează experiența scufundată, altminteri, în mult timp de negură.
Curajul l-a ajutat nespus atunci când a ales și a început, acum numai echilibrul cu care-și gestionează fricile îl mai pot ține la suprafață.
Știu că atunci când prietena mea veche are să-și rărească vizitele, înseamnă că am început să fac mai puțin ceea ce am iubit atât de mult.