Hustle Culture sau cât de mult e prea mult? – Despre limite și etica muncii în antreprenoriat
04.02.2025

Era o dimineață obișnuită, poate de vară sau poate de primăvară. Ora nouă mă prindea intrând în clădire, urcând morocănos scările spre biroul meu. Trebuie că era prin 2010, deoarece îmi amintesc clădirea și figurile oamenilor în drum spre etajul 4, unde aveam biroul eu și Adrian.

În dimineața aceea, după ce am băut o cafea ca să-mi descleștez maxilarul și mi-am făcut, în stilul meu caracteristic și ușor obsesiv agenda, m-am îndreptat către sala de la demisol, unde aveam o întâlnire. Deși cu mai puțină lumină și un aer rece, era sala mea preferată de întâlniri. În dreptul mesei lungi stătea un flip chart plin de formule: o întâlnire a colegilor din divizia de implementare proiecte… m-am gândit eu. Pe perete era prinsă o tablă albă pe care, desigur, cineva scrisese cu marker permanent, obicei care, bineînțeles, mă irita de fiecare dată.

Eram vestit în companie pentru că din orice tabel sau material scris identificam greșelile în primele 1-2 minute de analiză. Eram un monstrulet cu cutiuțe în minte în care țineam reguli și obiective. Pentru fiecare problemă deschideam un sertăraș cu soluții.

Îmi amintesc că lucrurile mergeau bine, creșteam vertiginos, băncile ne căutau pline de ispite, clienții noi ne deveneau fideli, cei vechi erau aproape. Întâlnirea se referea la o analiză de vânzări și țintele erau mari anul acela. Eram nesatisfăcut de progres și asta parcă plutea ca o substanță nocivă prin aerul sălii. Vedeam încordarea din poziția umerilor colegilor așezați în jurul mesei, simțeam atmosfera tensionată. Personal, eram în formă de zile mari, trecusem de 40 de ani de curând, începusem să merg zilnic la sală, și îmi părea că totul în jurul meu atinge... perfecțiunea. Mă credeam bun, foarte bun... cel mai bun! Cam cu mentalitatea asta am intrat în ședință. Le-am exprimat sacadat colegilor nemulțumirea, am identificat erorile de raportare și am plecat satisfăcut de mine înapoi în birou.

Plecasem la drum cu acești oameni de mulți ani. Unii au venit direct din facultate, iar alții erau deja de mult timp alături de mine. Cei mai mulți mă însoțesc și astăzi. Cu toate astea, trăgeam mult de ei, le ceream să țină pasul cu mine, îi presam pe toți cei din jurul meu să-și asume mai mult și mai mult. Așa am reușit în 2009 - 2010 să creștem de la circa 70-80 de oameni la peste 600. Nu m-am gândit însă nicio clipă la ce credeau colegii mei și dacă-și doreau asta atunci.

Câțiva ani mai târziu a venit și criza, subiect în care de această data nu am să intru. Cert este că până în 2015 eram la pământ cu business-ul și toate băncile ispititoare dispăruseră undeva după orizontul vizibil. Greșeala era a mea, și cred că a constat într-o combinație de factori: pe de-o parte o investiție greșită și mult hubris, pe de alta minte puțină. I-am dus pe toți după mine într-o perioadă foarte grea. Ne-am luptat mai mult de 5 ani să depășim situația aceea. Asta a fost și perioada în care am aflat cele mai multe lucruri despre mine. Am avut 5 ani la dispoziție pentru a-mi testa valorile, rezistența psihică, fizică, atașamentele și pentru a reuși, într-un final, să internalizez, cine sunt.

Tot în această perioadă m-am și îndrăgostit de colegii mei și am început să-i privesc altfel. Mi-am închis cutiuțele, am sigilat sertarele și am învățat, treptat, să le înlocuiesc cu recunoștință, umilință și iubire. M-am bazat pe aceiași colegi, precum și pe unii noi și am învățat să-i ascult și să-i înțeleg pe fiecare.

Unii îi spun Hustle Culture, alții o denumesc altfel, însă este vorba despre acea cultură organizațională care are ca valoare principală presiunea continuă pe creștere, pe performanță îmbunătățită, care duce la muncă prelungită, care este de asemenea apreciată și premiată. Transformă organizațiile în niște fructe frumoase și strălucitoare, pe care atunci când le deschizi sunt mâncate pe interior.

Organizațiile care se bazează pe o astfel de cultură mănâncă oameni și vieți pe pâine și de aceea au fluctuații de personal uriașe. Pe unele le recunoști de la depărtare: strălucesc precum stelele căzătoare, minunat dar puțin.

Pentru mine așa a arătat Hustle Culture-ul. Recunosc că m-am lăsat pradă lui, că l-am propagat și că i-am resimțit efectele. În anii aceia a fost prea mult. Zilele au fost prea lungi, obiectivele au fost prea specifice, iar presiunea constantă ne-a consumat treptat. Astăzi am ajuns să înțeleg că succesul real nu va veni niciodată în detrimentul echilibrului și că performanța nu se construiește prin perfecționism cronic.

Astăzi nu mai menționez erorile neimportante pe care însă le observ la fel de eficient, extrem de rar pedepsesc greșeala nevoită și oricât de ciudat vi se pare, intervin deseori să temperez presiunea pe vânzări sau buget.

Aprob în mare proporție țintele propuse de colegi și câteodată mi se par prea duri cu ei înșiși. O să credeți că asta sună prost pentru eventuali investitori sau bănci, însă tocmai ne pregătim să dublăm cifra de afaceri. Nu spun că nu sunt tensiuni și mă bucur că sunt, deoarece o organizație vie, autentică trebuie să fiarbă, însă fără să dea pe afară. Facem acum o analiză a culturii organizaționale împreună cu partenerii noștri Ascendis (minunată companie!) și am emoții. Sunt sigur că vom identifica lucruri care nu sunt așa cum ar trebui, însă sunt la fel de sigur că oamenii se simt liberi. Vreau să mă asigur că asta este răspândit la toți cei peste 1600 de colegi, deoarece există riscul să apară subculturi la o astfel de dimensiune și sunt decis să lucrez cu ceilalți pentru a-i aduce acolo unde sunt și eu din punctul acesta de vedere. Iar eu sunt undeva unde nu sunt cutiuțe și nici sertărașe.