Doresc să încep prin a le mulțumi celor care citesc aceste rânduri — fie că le caută cu interes, fie că le întâlnesc din curiozitate, întrebându-se ce-mi mai trece prin minte. Scriu pentru că simt nevoia să o fac. Mi-am propus o frecvență lunară — poate ați observat — însă nu mă oblig niciodată. Scriu doar atunci când există o dispoziție interioară care cere să fie așezată în cuvinte. Și, credeți-mă, nu, nu apare întotdeauna.
Nu scriu pentru a construi un manual și nici ca să ofer certitudini. Scriu despre leadership din unghiuri uneori incomode, din spații înguste, din întâmplări - încă la cald – din experiențe încă neîncheiate. Scriu știind că ceea ce expun poate fi limitativ, poate fi imperfect. Însă dacă chiar și numai o singură persoană care citește găsește ceva de luat cu sine, atunci exercițiul meu nu a fost zadarnic, înseamnă că a meritat.
Nu folosesc nici AI. Scriu dintr-o suflare, dintr-o singură curgere. Poate uneori asta este prea vizibil, poate uneori este prea brut. Rareori revin însă asupra textului. Îl las așa cum a ieșit, cu mici ajustări făcute cu ajutorul colegei mele, Andreea, căreia îi mulțumesc! Acest spațiu nu este curatoriat. Nu urmează o arhitectură prestabilită. Nu aspiră la coerență didactică. Este un loc al gândului necenzurat. Mi-l rezerv mie — și îl ofer oricui, cu deschiderea de a fi contrazis.
În acest spirit, aș vrea să vă spun astăzi despre momentele în care liderul își pierde credința!
Da, deși responsabil pentru a ține vie credința celor al căror lider se consideră, ca orice om, liderul își poate pierde credința în proiect, în propriile puteri, în ceilalți, și în presupunerea că universul are un scop.
Există o așteptare tăcută ca liderul să fie un rezervor inepuizabil de sens și să nu i se poată întâmpla nicicând așa ceva. Cel care ține aprinsă flacăra celorlalți nu ar avea voie să o vadă pe a sa tremurând. Recunosc că este un fapt nedorit și, sper, rar întâlnit. Însă eu m-am ciocnit cu el, de câteva ori chiar.
Imaginea de vânător neobosit ce-și urmează la nesfârșit și de neabătut prada, reprezentată în cazul liderului de visul cel mai înalt pe care „l-a vândut” celorlalți, este un mit.
Liderul obosește, liderul își pierde busola și este nevoit deseori să se oprească pentru a-și trage răsuflarea și a se reorienta.
Îmi amintesc acum de o perioadă fastă, în care lucrurile mergeau bine și compania creștea binișor. Dormeam bine noaptea și mă simțeam în formă. Aveam un program încărcat și, precum obiceiul, mă implicam în nenumărate proiecte noi. Totul ok! În exterior, nimic nu anunța fisura.
Cu toate acestea, mă trezeam dimineața cu un sentiment straniu de… lipsă de scop. Nu de inutilitate, dar de imposibilitate. Pe mine întotdeauna m-a motivat, în primul rând, nevoia de a contribui, de a simți că pot aduce partea mea de contribuție la scopurile majore pe care le-am identificat și pentru care am alocat resurse.
…Să transformăm industria energetică a României într-o industrie modernă, digitalizată, prietenoasă cu mediul.
…Să facem din mediul antreprenorial românesc principala forță economică a țării și să avem o imagine pe măsură.
…Să construim un pod de încredere și parteneriat între stat și mediul economic.
…Și ar mai fi de adăugat o grămadă de proiecte în domeniul culturii sau al educației pe care le-am adoptat ca beneficiare ale contribuțiilor mele și ale organizației pe care o conduc.
Bun, așa și!? Păi și am realizat că mă trezeam în fiecare dimineață fără credința că toate lucrurile astea pot fi realizate, cu sau fără contribuția mea. Cu teama că, oricât efort aloc, efectul este nul, dar nu nul în sensul că se pierde în van, ci nul pentru că lucrurile astea sunt pur și simplu utopii.
Utopii, adică gânduri fără suport în materialitate.
Sentimentul acesta te golește de consistență, te face fluid și confuz. Și așa, cu consistența unui fular vechi și scămoșat, mă ridicam zilnic în picioare dimineața de ceva timp deja.
Primul aspect care are de suferit într-o atare situație este sentimentul pe care-l transmiți celorlalți. Este de parcă toate îndoielile și lipsa ta de credință ies prin piele, transpiră și se evaporă, inundând spațiul din jurul tău, până ajung să sufoce atmosfera din camera în care calci.
Al doilea aspect se referă la puterea vorbelor tale. Cuvintele ies plictisite și moi, strecurându-se printre buze și căzând repede și greu pe podea. Ceea ce se aude nu mai este sensul lor, ci zgomotul rostogolirii lor până într-un colț.
Iar al treilea este legat de corpul tău. Umerii nu mai caută curioși linia orizontului, capul găsește parcă ascunziș între ei, ochii au flacăra stinsă și numai un dram de jăratec mai pâlpâie slab înăuntru.
Stăteam și mă gândeam încurcat: oare ce m-a adus aici, oare ce mă poate scoate de aici?
Stai câteodată, te uiți în jur, și vezi peste tot motive de deznădejde. Vezi oportunismul, ipocrizia și populismul ce au îmbibat acțiunea politică, neamprostia ce însoțește comportamentul general din ce în ce mai des, graba naturală a opiniilor necompetente și multe alte expresii nepotrivite ce însă par atât de naturale în societatea noastră de astăzi.
Cum oare mai poate să-și facă loc progresul pe drumurile acestea, unde oare se duc pierdute inițiativele bune sleite de lanțurile opoziției, îmbâcsite de vâscozitatea negației!? Care mai poate fi sensul efortului, de unde suficientă energie!?
Cu aceste gânduri în minte, chiar trezit zilnic după un somn bun, nu ai cum să inspiri, nu ai cum să conduci, nu ai cum să creezi.
Dar liderul nu poate uita niciodată că există două universuri, unul exterior lui și unul interior lui.
Leadershipul este în acest sens și o mașină de procesat energia din universul interior în creație livrată în universul exterior. Oricât de greu ar fi să împingi visul tău în exterior, energia ți-o vei lua întotdeauna din interior. Tocmai de aceea este esențial să te hrănești cu iubire, cu liniște, cu istorie și frumos, pentru a putea să aprinzi focul din privire și să îndrepți spatele.
Dețin avantajul acesta, găsesc putere în mine și o găsesc întotdeauna în același loc. Poate somnul a devenit mai agitat, dar mintea îmi este iarăși inundată de planuri. Nu mai am puterea de altădată, dar simt gândurile mai mature și mai echilibrate. Știu că este normal să te simți depășit, să vezi blazarea umblând la lanțul de la poarta din spate, dar nu este niciodată acceptabil să o lași înăuntru.
Universul interior este responsabilitatea noastră cea mai de sus. Ce lași să intre acolo, cu ce îl hrănești, unde îl duci și cum îl cureți! Evoluează în timp, crește și scade, ne devine mai apropiat sau mai vag. Ajungem la el imediat când avem probleme și îl uităm când ne este bine.
Atunci când credința se clatină, universul tău interior suferă de ceva! Caută și repară, nu te uita în afară, nu este nimic de reparat acolo!