Prima dată când m-am simțit cu adevărat blocat – fără inspirație, fără motivație – a fost acum mai bine de 20 de ani. Era o senzație nouă pentru mine. Trecuseră deja peste 10 ani de când începusem Adrem împreună cu fratele meu, iar energia începutului părea că se consumase. Aveam peste 80 de angajați, o cifră de afaceri de 10 milioane de euro, iar viitorul părea cel puțin promițător. Aveam să aflu mai târziu că majoritatea companiilor antreprenoriale nu reușesc să treacă de această vârstă și că numai 30% din ele izbutesc să vadă și cel de-al 11-lea an.
Pe hârtie, lucrurile mergeau, deci, cum nu se poate mai bine.
Ar fi trebuit să fiu împlinit, să simt starea aceea de împăcare – de mulțumire, ar fi trebuit să simt satisfacția lucrului bine făcut.
Tocmai se născuse cel de-al doilea copil, Ana. Andrei deja era măricel și încântat de surioara lui, iar compania mergea și ea, bine. Scăpasem deja de stresul salariilor de luna următoare și ne uitam mai degrabă acum la trimestrul următor. Devenisem recunoscuți în mediul industrial, aveam un departament de proiectare și chiar produceam instalații pentru degazarea uleiului de transformator. Descoperisem industria energetică și potențialul de lucru în acest domeniu. Cum spuneam, totul părea să meargă foarte bine.
Și totuși, zidul era acolo.
Îl vedeam, zi de zi, în fața mea. Rece, neted, impenetrabil.
Probabil că de vină era și epuizarea. Munceam 12 ore pe zi, călătoream mult, iar între drumuri și proiecte se instalase un soi de blazare. Era un blocaj care nu venea din lipsă de resurse sau din probleme concrete, ci din lipsa unui nou orizont. Un zid lat cât de înalt, peste care nu se vedea nimic. Și care se apropia. Nu mult, doar un centimetru pe zi. Dar știam că, într-o zi, va ajunge să mă strivească.
Când simți că nu mai ai unde să mergi, primul impuls e să fugi. Să îți găsești alt drum, altă preocupare, altceva care să doboare zidul. Simțeam să fug. Da, primele gânduri atunci când ajungi în blocajul acesta sunt de abandon. Găseam zilnic noi motive pentru care ar fi trebuit să mă ocup cu altceva: să restructurez compania, să intru în politică, să găsesc alt manager executiv, …să fug.
Salvarea a venit atunci pentru mine dintr-un loc neașteptat. Dintr-un echipament pe care l-am descoperit și care avea să schimbe pentru totdeauna modul în care funcționau rețelele de distribuție de energie de medie tensiune. Poate părea banal, dar pentru mine a fost o revelație. Acel cub de oțel și aluminiu nu era doar un produs. Era o idee, o nouă perspectivă, un nou sens. Cheful a revenit, ambiția de a contribui la automatizarea rețelelor m-a motivat, m-am aruncat cu toată ființa în a schimba lucrurile în bine, lucru care a alimentat întotdeauna acțiunile mele.
Apoi au mai trecut 10 ani. Și zidul s-a întors.
Într-un fel, blocajele funcționează ciclic. Vin atunci când crezi că ai depășit momentul, când simți că ai reușit să așezi lucrurile.
A doua oară, scăparea a venit din oportunitatea de a prelua un număr foarte mare de oameni împreună cu activitatea lor (outsourcing) de la unul dintre clienți. Intram în domenii noi: serviciile pentru rețele. Aveam să creștem de la 100 de angajați la peste 900 de colegi în numai doi ani. Ce frumos a fost… Simt și acum adrenalina. Negocieri tensionate, scenarii peste scenarii, decizii care puteau schimba totul… Simțeam că trăiesc!
Întotdeauna mi-am dorit să am mulți colegi, să conduc oameni, să-i inspir, să le ofer un mediu bun și stabil, care să-i invite să creeze o lume mai bună, să facă lucrurile mai bine, să lăsăm împreună o urmă a existenței noastre de care să fim mândri. Am avut șansa să construiesc alături de oameni minunați una dintre cele mai mari companii furnizoare de sisteme și servicii pentru industria energetică și, pentru asta, sunt, și astăzi recunoscător.
Schimbarea asta mi-a dat un zvâc imposibil de potolit și m-a alimentat cu o adrenalină demnă de-a muta munții din loc pentru alți câțiva ani.
Apoi a venit criza, apoi am ieșit din criză și apoi a venit alt blocaj. Și cred că lucrurile vor continua tot așa. Cred că asta este povestea noastră, a tuturor, și cred că pur și simplu așa funcționează lucrurile.
Omul caută mai întâi siguranța, apoi satisfacția, iar mai departe simte nevoia de conexiune. Urmează dorința de recunoaștere și, în cele din urmă, aspirația spre auto-actualizare. Cea mai cunoscută reprezentare a acestui proces este modelul lui Maslow, transformat de consultanți într-o piramidă a nevoilor. Dar, în realitate, oamenii s-au frământat în jurul acestor întrebări încă din antichitate.
Aristotel, marele filozof grec, a fost primul care a vorbit despre împlinirea omului – eudaimonia, acel spirit bun care nu se rezumă doar la siguranță și bunăstare. Pentru el, o viață împlinită însemna mai mult: contribuția la binele general al cetății, legătura cu ceilalți, dar și străduința constantă de a deveni cea mai bună versiune a ta. Fără această evoluție personală, împlinirea rămâne incompletă.
Acesta este probabil motivul pentru care, deși atingem siguranța zilei de mâine și satisfacția personală, simțim totuși că nu suntem împliniți. Este dificil să ne explicăm ce simțim, cu atât mai mult cu cât nu sunt motive de insatisfacție. Intrăm în blocaj, zidul se apropie de noi și simțim nevoia de a fugi, de a face altceva. „Ni se urăște cu binele”, cum ar spune bunica mea!
Sunt sigur că fiecare dintre noi a stat măcar o dată cu ochii pe geam, privind fără să vadă, simțind cum mintea refuză să mai gândească limpede, incapabilă să pună lucrurile în ordine. Obosit și dezamăgit de ceva ce nici măcar nu poți cuprinde cu gândul, îți vine să fugi – oriunde, doar să nu te mai ajungă din urmă nici amintirile. Este ca o nevoie de înnoire, de a deveni altcineva. Nu este nimic mai fals și mai periculos decât să-ți dorești să devii altcineva; asta cred că pot spune că am învățat în toți anii ăștia. Nu putem – și nici nu ar trebui – să fugim de ceea ce suntem.
Fuga nu e soluția, iar zidurile nu dispar dacă le ignori. Rămân acolo, nemișcate, până când alegi să le înfrunți. Și poate că nici măcar n-ar trebui să ne punem mereu mintea încercând să le dărâmăm; de cele mai multe ori trebuie pur și simplu să găsim o altă cale să trecem – peste ele, pe lângă ele.
Putem în schimb să devenim mai buni. În fiecare zi primim această șansă. Știu că nu e simplu: atunci când te simți blocat, când nimic nu pare să te miște înainte, ceea ce lipsește nu e întotdeauna puterea, ci direcția. Un scop care să merite tot efortul, ceva care să te ridice peste blazare și să te împingă dincolo de ceea ce știi deja.
Vom găsi oare inspirația care să ne readucă lumina? Eu cred că da. Nu vine întotdeauna brusc, nu se arată mereu acolo unde o cauți, dar există. Și fiecare dintre noi, acolo unde este, poate schimba ceva. Nu prin gesturi spectaculoase, nu prin gesturi care se măsoară în aplauze, ci prin ceea ce face în fiecare zi, fără să aștepte recunoaștere.
Nu e despre schimbări radicale. E despre a nu te opri. Despre a regăsi inspirația, despre a continua să construiești, despre a fi puțin mai mult decât ai fost ieri.