Așteptam vara de săptămâni bune și acum, când a venit, îmi amintește că nimic nu vine numai cu bune. Sentimentul acela că, deși proaspăt ieșit din duș, în zece minute după ce ți-ai pus cămașa ai nevoie de un duș nou, pe mine mă agasează.
Mă rog, urma să urc primul pe scenă astăzi.
Este întotdeauna greu să începi tu, este o presiune, o așteptare generală... dai tonul unei întregi conferințe. Sala părea amorfă, lumea terminată de căldură, plictiseala plutea ca un fum difuzat ciudat de uniform. Aplauze anemice la anunțul numelui meu mă îndeamnă să urc. Am tehnică, știu să mă energizez și știu ce să-mi spun atunci când am asta de făcut. Pe cele trei trepte mă lovește un gând parazit și potrivit cu momentul, precum sarea se potrivește cu rănile: cât de dezastruos ar trebui să fiu pentru a schimba percepția publicului despre mine!? Parchez gândul, termin mica escaladă și încep.
Nu mai contează cum am fost, despre altceva doresc să vă vorbesc astăzi aici!
Liderii de orice tip ajung să facă cunoștință cu o imagine percepută din exterior a lor, construită cu mai multă sau mai puțină grijă, atât de ei și de consilierii lor, cât și de alții. Imaginea se construiește complex și are legătură cu faptele, cu rezultatele, cu lucruri care țin de ceea ce ei au enunțat, dar și mai artificial prin ceea ce spun sau cred alții despre ei, prin interpretări diverse ale unor acțiuni reale sau presupuse. Desigur că imaginea despre care vorbim evoluează în timp, presată de multipli factori precum cei descriși mai sus. Ea poate să fie câteodată bună, altădată mai puțin bună, câteodată catastrofală, iar altădată excelentă, păstrând desigur niște proporții și intervale de timp adecvate. Mai des întâlnit este cazul în care imaginea ne este apreciată pozitiv de unii și negativ de alții în același interval de timp; cu alte cuvinte, putem fi unora extrem de simpatici, iar altora total antipatici.
Este unul dintre factorii dificili pentru lideri în general, în principal din cauza faptului că majoritatea acestora (poate cu excepția unora cu nivel de inteligență emoțională extrem de redus, cum din păcate avem suficienți în ultimul timp...) sunt influențați puternic de percepția celorlalți despre ei. Mai mult decât atât, în goana după a avea o imagine exterioară avantajoasă, aceștia tind natural să-și ajusteze acțiunile în raport cu ceea ce se așteaptă de la ei sau cred aceștia că se așteaptă de la ei.
Și aici vine întrebarea: cine este cu adevărat persoana respectivă, care este imaginea lui interioară despre sine? De unde începând, ajustarea la așteptări ne transformă în altcineva? Cum putem să păstrăm o linie a vieții, un fir care să ne conducă prin beznă spre destinația noastră autentică? Cum putem să ne păstrăm puterea și să clădim energia de a străbate perioadele în care nu suntem plăcuți sau înțeleși? Søren Kierkegaard identifica pericolul cel mai mare la care se poate expune cineva ca fiind acela de a muri înainte de a deveni cine suntem cu adevărat.
Trăim un rol, construim „o persona”, așa cum spunea Carl Jung. Cât de mult ajungem să ne identificăm cu ea, cât de mult este ea influențată din exterior de reacțiile pe care le obținem pe drum? Cine suntem?
Eu cred că purtăm două biografii: una exterioară, construită din funcțiile pe care le deținem, din rezultatele vizibile pe care le obținem, din recunoașterea de care beneficiem și una interioară, construită de valorile în care credem, de compromisurile refuzate, de sensurile pe care le dăm. Una dintre ele este vizibilă, cealaltă nu! Ambele construiesc la imaginea noastră exterioară, dar numai una este a noastră în sensul în care este al lui portul de acasă pentru un navigator. El pleacă cu destinații multiple, dar al lui este un singur port.
Václav Havel spunea frumos că libertatea începe acolo unde încetezi să joci roluri impuse, iar asta este un alt efect al leadershipului, acela de a acționa în consecvență cu imaginea exterioară. Să trăiești în funcție de așteptările presei, ale acționarilor, ale colegilor este o formă ascunsă, dar reală, de captivitate.
Este important, cred eu, ca liderul să aibă un univers intern, o identitate interioară proprie și să fie conștient de ea. Să aibă un spațiu propriu de sens. Orice nume i-am da, această identitate trebuie în primul rând cunoscută și apoi acceptată. De aici și scrierile mele anterioare în care insist asupra cunoașterii de sine prin orice mijloc eficient. Marcus Aurelius numea, cred, asta „cetatea interioară”. Îmi place denumirea, deoarece presupune ziduri de apărare și acceptă ideea asediului. Cetatea aceasta interioară este sub asediu, cauzat chiar de armatele imaginii exterioare sau ale așteptărilor celorlalți de la noi. Zidurile de apărare au ca pietre de temelie valori, iar ca liant caracterul.
Într-o societate unde imaginea se construiește pe social media utilizând soluții de editare avansate, iar toți vor să pară ceea ce nu sunt, cum conservăm autenticitatea leadershipului? În lumea unde falsul se îmbracă atât de bine în hainele adevărului și vorbim despre epoca post-adevăr, cum mai putem premia autenticul? Cum putem educa generațiile de lideri ale viitorului să-și descopere și să-și preserve identitatea interioară și să-și întărească zidurile cetății interioare? Poate prin exemplul pe care îl mai putem da noi!?
O vară plăcută vă doresc!