Primul lucru pe care-l remarc este liniștea dinspre bulevard. Am deschis ochii de ceva timp și ascult curios. Rar, vag, vâjâitul unor mașini se face auzit fără să deranjeze vrăbiile care comentează vocal. O succesiune de zile libere a golit orașul și oamenii parcă au dispărut – așa e de sărbători – îmi zic în timp ce mă îndrept, sistemic, către aparatul de cafea. Lumina pulsează prin toate ferestrele și totul este liniștit și inundat de soare astăzi.
M-am simțit obosit în ultimul timp; stresat de multitudinea de evenimente și întâlniri. Ședință, conferință, întâlniri, ședință, întâlniri. Zi după zi, săptămână de săptămână. Cred că toată perioada asta am râvnit la mini-vacanța în care în sfârșit voi avea timp să citesc, să scriu, să-mi plimb cățelul. M-am gândit la ea cu voluptate în fiecare pauză de concentrare în care ochii rătăceau, nestingheriți, în albul pereților din sălile de meeting.
…și tocmai de asta mă-ntreb, mirat... de unde sentimentul ăsta de singurătate, azi!?
Aprind un trabuc lângă cappuccino și las soarele să-mi mângâie fața. Un milimetru este între pleoapele mele și totuși, parcă soarele-mi explodează în creier. Sunt calm și liniștit. Ieri la ora asta alergam deja spre birou cu gândul la prima întâlnire, amestecând scenarii și posibilități cu mixerul intuiției mele încercate de timp și experiențe.
Zgomotul bulevardului mă agresa ieri, și alaltăieri, și în orice altă zi de lucru în care îmi fac plimbarea grăbită spre birou. Încerc să-mi organizez ziua asta liberă și mă surprind căutând lucruri de făcut: activități amânate, mailuri necitite, ceva, orice, care să-mi umple ziua.
Întotdeauna am alergat după câteva clipe de liniște… și astăzi, liniștea zile mă înconjoară în secret, mă strânge de piept - mă sufocă.
Carl Jung spunea că liderul duce o luptă cu el însuși, cu părțile reprimate ale sinelui – ceea ce conduce la o solitudine interioară profundă. În drumul său ornat cu sacrificii, lasă uitării nevoi care se întorc răzbunătoare, lăsându-l gol în fața întrebărilor.
Liderul creează legături misterioase cu oamenii pe care îi inspiră și depinde de acestea mai mult decât depind ei de el. Este, într-o oarecare măsură, plata lui. Bucata de sine pe care o amanetează acolo – Ana lui – pe care o sacrifică în structura complexă a construcției pe care o edifică. Singurătatea lui, în absența oamenilor, este tot atât de costisitoare pe cât este de puternică și legătura dintre ei.
Și poate că asta e cel mai greu de dus. Căci, dincolo de titluri și responsabilitate, vine un moment în care totul se decantează. Este costisitor să fii în vârf și dificil să te păstrezi acolo. Orice lider trebuie să știe că vine o vreme când va trebui să coboare, când investiția lui se va întoarce, cel mai probabil, sub forme mundane, lipsite de strălucire. Iar atunci, singura ancoră va fi modul lui propriu de a înțelege lumea. De a o simți. De a o duce cu sine, chiar și când ecoul celorlalți dispare.
Trăim niște vremuri în care fugim din ce în ce mai mult de „a simți” în sens autentic, de a lăsa bucuria, dar și durerea să ne pătrundă.
Căutăm succesul instant, aplauzele imediate, confirmările facile.
Asta creează lideri de „4 ani”, lideri cu valabilitate redusă. Cine mai are astăzi curajul să se adâncească în marea de reușite și decepții, când e atât de ușor să rămâi doar sus, pe val?! Cine să aleagă conștient să-și asume greșeala trimisă implacabil de timp, când e mai comod să dai vina pe întâmplare sau... pe noroc?
Dacă am înțelege că durerea și bucuria sunt surori gemene, că joacă – ca două planete identice – un dans al gravitației, am ști că victoria perpetuă este o mare înșelăciune.
În leadership, la fel ca în viață, nu câștigă mereu cel care merge mai repede, ci cel care rămâne suficient de lucid încât să nu-și uite direcția.
Experiența se altoiește pe răbdare, iar răbdarea nu există fără timp. Timpul este ceea ce noi nu mai reușim să acceptăm și să înțelegem. Nu îl acceptăm deoarece nu îl mai înțelegem. Îl vrem condensat și înghesuit de întâmplări diverse, îl vrem ascuns în spatele evenimentelor, de parcă nu ar fi chiar el cel ce le face posibile. Și dacă ar fi să-l acceptăm, el trebuie să vină cu plăceri și lipsă de stres, purtat pe umeri de hedonism.
Și astfel, experiența se usucă – din lipsă de interes față de ea, din lipsă de cerință pentru ea... Leadershipul autentic se sprijină pe experiență și astfel, pe timp. Mai mult decât atât, leadershipul autentic depinde de experiențe negative, de greșeli și de durerea provocată de ele. Și cine mai are „chef”, astăzi, să suporte durerea?
Par gânduri greoaie de avut la cafea. Știu. De ce scriu totuți asta? Din două motive:
1 - ne uităm deseori la lideri cu invidie și ne dorim să fim în locul lor, fără a cuprinde cu înțelegerea măsura sacrificiului – fie că unitatea de măsură este singurătatea, fie suferința răspunderii, fie critica nedreaptă.
…și 2: pentru că privim astăzi în jurul nostru și deplângem absența liderilor autentici, în timp ce noi înșine suntem din ce în ce mai puțin dispuși să acceptăm suferința. Ne lăsăm să alunecăm pe panta uitării și a lipsei prezenței. Nu mai acceptăm să ni se ceară sacrificii, nu mai tolerăm psihologic efortul și durerea, apreciem minciuna că „va fi bine” și detestăm realitatea – care este deseori tristă.
Astăzi, toți candidații vorbesc de greșeală la trecut și despre succes la viitor. Nu îndrăznește nimeni să vină și să spună că va fi greu – pentru că l-am dezavua și condamna.
Nu-mi propun să caut vinovați. Dar mă întreb când am început să ne dorim lideri perfecți la suprafață și ușor de digerat, în locul celor reali – complicați, fragili, umani…
Este foarte cald, iar plimbarea alături de câinele meu, Eros, pare anevoioasă – dacă este să-l asculți cum respiră. Parcul a explodat de vegetație și pare sălbatic. Apa din lac aruncă sclipiri metalice și numai niște cercuri ce apar ici și colo te fac să nu crezi că este o tablă ondulată pe care ai putea să pășești cu fermitate.
Sentimentul de singurătate s-a estompat și îmi las mintea să se joace, nesigură, printre gânduri. Încearcă să aleagă unul ca să-l ducă mai departe, însă eu știu- asta ar fi o capcană. Astăzi nu cad în ea.
Las timpul să mă inunde cu măreția lui și ochii să se bucure de verde.