The power of letting go
09.10.2026

Acum am să încep prin a vă cere scuze cititorilor variantei în limba română pentru titlul în limba engleză, însă, din păcate, expresia românească nu este suficient de concludentă pentru ceea ce doresc să exprim.

Există un paradox în arta exercitării puterii, ceea ce ar putea fi o definiție rezonabilă a leadershipului, și anume faptul că în forma sa cea mai matură, este despre a ști când să nu o exerciți, sau când să încetezi să o mai exerciți. În sensul acesta leadershipul nu este numai arta de a exercita puterea, ci și arta de a-i înțelege limitele.

Este amuzant cât de des anumite fațete ale evoluției omului mă duc cu gândul la cele trei metamorfoze ale spiritului descrise de Nietzsche: cămila, leul și, în final, copilul. Cămila poartă greutatea, acceptă povara și învață rezistența; leul se revoltă, își afirmă voința și cucerește libertatea de a spune „eu vreau”; iar copilul, într-un aparent regres, ajunge de fapt la libertatea cea mai înaltă, aceea în care nu mai are nevoie să-și demonstreze permanent forța și poate, din nou, să creeze.

Și eu, ca mulți alții am parcurs etapele construcției cu propriile puteri, ale controlului atent, până la cele ale delegării și ale încrederii. Cred că există aici o biografie aproape previzibilă a liderului. La început faci singur pentru că nu are cine altcineva să facă, apoi continui să faci singur pentru că ți se pare că nimeni nu poate face suficient de bine, după care organizația începe să crească și realitatea îți explică, fără prea multă delicatețe, că nu mai poți fi peste tot. Înveți atunci să delegi, mai întâi cu o privire permanent aruncată peste umărul celui căruia i-ai delegat, apoi ceva mai relaxat, până când, dacă lucrurile merg bine și dacă ego-ul este dispus să coopereze, descoperi încrederea.

Mă aflu acum în evoluție spre ultima fază a acestei maturizări și anume la cea în care dau drumul, las să plece (let go).

Aici nu este vorba despre abandonare sau renunțare, deoarece vine ca un proces natural după faza încrederii și nu o exclude pe aceasta. Nu poți lăsa cu adevărat ceva să plece dacă nu ai suficientă încredere în oameni, în ceea ce ai construit și poate chiar în viață, încât să accepți că lucrurile își pot continua drumul și fără mâna ta așezată permanent pe ele.

O întrebare legitimă ar fi la ce mă refer atunci când vorbesc despre a da drumul sau a lăsa să plece!?

Poate fi simplu vorba despre o situație în care opinia mea este diferită de a celorlalți, sau în care o decizie ar putea fi luată de mine sau nu, sau poate fi o activitate pe care am făcut-o multă vreme și pe care altcineva ar putea-o face acum, poate diferit, poate chiar mai bine. Poate fi un proiect de care m-am atașat atât de tare încât investiția făcută în el îmi tulbură capacitatea de a mai judeca dacă trebuie continuat. Poate fi un om, o funcție, o responsabilitate sau chiar o anumită imagine despre mine, utilă cândva, dar pe care timpul a început încet să o golească de conținut.

Un lider trăiește ani întregi într-un mediu care îi furnizează zilnic confirmări ale importanței sale. Este sunat când apare o problemă, este chemat când lucrurile se complică, i se cere opinia atunci când ceilalți ezită, aprobarea lui deschide uși și câteodată un simplu gest al lui schimbă cursul unei întregi organizații. Toate acestea sunt firești, fac parte din responsabilitatea funcției, numai că ele au și un efect secundar: după suficient timp petrecut în centrul acestui sistem, este foarte ușor să începi să crezi că sistemul are nevoie de centru mai mult decât are, în realitate.

Nu este nevoie de un ego monstruos pentru asta și nici de vreun defect moral spectaculos. Uneori este suficient succesul.

De fapt, succesul mi se pare mult mai periculos din punctul acesta de vedere decât eșecul. Eșecul te obligă să te îndoiești, te lovește peste degete și te silește să revizuiești ceea ce credeai despre tine. Succesul, în schimb, îți furnizează ani la rând probe aparent incontestabile că felul în care faci lucrurile este cel corect. Dacă ai intervenit de zece ori și de zece ori lucrurile au mers mai bine, este aproape firesc ca a unsprezecea oară să consideri intervenția nu doar utilă, ci necesară. Și, încet, fără să observi exact când s-a întâmplat, responsabilitatea se poate transforma în dependență de control, iar controlul se poate îmbrăca foarte elegant în hainele grijii.

„Trebuie să mă implic, pentru că lucrurile încă au nevoie de mine.”

Acum când recitesc cele scrise mai sus mă gândesc la gustul de slăbiciune pe care l-ar putea transmite mai departe, însă nimic mai fals. Aș spune că maturizarea până la această fază reprezintă un lux extraordinar rezervat foarte puținor oameni. Reprezintă așa cum sugerează titlul o putere, faza superioară a puterii.

Mă uit astăzi în jurul meu atât în mediul de business cât și mai ales în politică și văd cât de rară este evoluția până la această fază prezentă în general în societate. Desigur însă, ca orice evoluție, și aceasta are nevoie de timp, material uman potrivit și competență.

Te poți uita prin prisma aceasta la lideri și să creezi un indicator care îi plasează undeva pe axa de la a face, a controla, a delega, a da încredere și până la: letting go.

Cred că are legătură și cu renunțarea la rolul de salvator pe care îl descoperim atât de des în organizații și în politică. Liderii ce se prezintă providențiali și care trăiesc activ credința că universul, societatea, organizația au o nevoie existențială de persoana lor.

Nu este o critică, liderii sunt crescuți pentru a lupta, pentru a construi, pentru a insista, cine îi învață însă renunțarea? Cultura noastră îi admiră tocmai pentru asta. Avem biblioteci întregi despre perseverență, reziliență, ambiție și depășirea limitelor, dar cu siguranță prea puțin despre limite, despre responsabilitatea de a ne înțelege și accepta limitele. Societatea lui “Yes, we can!” nu lasă loc renunțării, iar acest lucru este fals și împotriva legilor universale.

Nu este aici vorba despre neputință, deși, și ea stă chezaș atâtor exemple istorice. Este vorba totodată despre alegere și putere. Alegerea de a lăsa suficient spațiu între tine și lume pentru a face posibil lucrurilor să se întâmple și puterea de a gestiona consecințele.

Trăim într-o societate care ne droghează zilnic cu drogul puterii, al capacității, al vieții aparent fără de sfârșit și al reușitei continue. Lucrul acesta ne epuizează și ne împinge peste frontiera ținutului în care s-au născut puterile noastre. Rămânem astfel sfârșiți într-o lume străină de noi, deseori înstrăinați de înseși dorințele noastre, ținte vulnerabile pentru burnout și depresie.

Construim atât de mult în viață și odată cu acest edificiu valoros format din relații, experiențe, învățături, ne întărim credința că deținem și că trebuie să controlăm întregul proces. Și totuși vine momentul când trebuie să facem distincția fină între perseverență și atașament. Una presupune acțiune și control, cealaltă iubire și poate, câteodată, renunțare.

Și poate de aceea letting go este atât de greu.

Uite că scriam ultimul articol din această serie la debutul verii și acum este deja debutul toamnei. Poate se simte și gustul ușor amărui și culoarea melancoliei în gândurile mele, poate toamna nu este și ea altceva decât o maturizare a naturii care lasă să plece florile și culorile vii, exuberanța și zgomotul verii, încrederea în frumusețea zilei de mâine pe care o trăim atât de prezentă vara, pentru a face loc frigului iernii sub care se uneltește atât de sigur și puternic explozia unei noi primăveri.