Este ora 6 dimineața aici, unde sunt — în avionul care mă aduce de la Istanbul la București, după ce am sosit cu o oră înainte din New York. Nu spun asta ca o justificare pentru, poate, un mesaj mai… neclar, și nici pentru a vă povesti ce am făcut la New York, deși, credeți-mă, ar merita pe deplin povestit și asta. Spun asta pentru a vă face să înțelegeți cât de „la cald” este ceea ce vă transmit — sau măcar încerc să o fac.
Spuneam în ediția trecută că există un timp când să taci și să pleci, și poate mulți dintre voi au regăsit în scrierea mea o urmă de blazare. Nimic mai fals. Există un timp când să taci și să pleci - la fel cum există un timp pentru a-ți face vocea auzită și pentru a rămâne, credeți-mă.
Poate nebunia orașului, poate sentimentul ăsta de exuberanță că toate eforturile și alegerile mele m-au condus, în cele din urmă, aici, în mijlocul vâltorii ăsteia minunate care este New Yorkul… Poate mesele de decizie la care am participat, poate oamenii îmbrăcați impecabil, în costume perfect croite, poate toate la un loc… nu știu, dar cert este că astăzi mă uit în sus, încercând să zăresc vârful clădirilor, absorb forfota străzii și las, numai pentru o clipă, amestecul acela unic de ambiție și neliniște să mă cuprindă. „Da, sunt exact unde trebuie.”
Deseori rutina se insinuează tăcut în noi și se diluează gustul pasiunii pentru ceea ce am ales să facem în viață. Eu unul recunosc că îmi vine ușor uneori să cad în patima asta. Și asta este, din păcate, valabil nu doar pentru alegerile personale, ci mai ales pentru cele profesionale — la care am să mă refer în cele ce urmează.
Spuneam că rutina se amestecă și strică acel gust atât de plăcut pentru mulți dintre noi. Spun pentru unii dintre noi, nu pentru toți, poate, deoarece nu toți am simțit pasiune și dragoste pentru activitatea noastră profesională. Eu mă adresez însă majorității dintre voi, celor care știu că ați simțit, ca și mine, emoția de atâtea ori dimineața — atunci când, de-abia trezit fiind, îți amintești că mergi acolo unde ai atâtea provocări, unde arăți cât de bun ești, unde întâlnești oameni motivați și pasionați – așa ca și tine.
Mă adresez celor dintre voi care știu că v-ați mâhnit, ca și mine, atunci când ceva nu a ieșit, și v-ați dus acasă goi pe interior, secătuiți de înfrângere. Sau celor cărora vi s-a umplut sufletul de căldura succesului și ați pășit pe nori, abia așteptând să povestiți, oricui este dispus să asculte, cât de buni sunteți.
Adică ați plâns, ați râs, ați iubit — ați trăit!
Uneori timpul, o serie de înfrângeri de durată, sau pur și simplu plafonarea, toate încep să creeze un cor — mai întâi șoptit, apoi din ce în ce mai pregnant — care ne spune să plecăm, sau să stăm pasivi și ascunși față de ceea ce se întâmplă. Cei care se ascund și tac, răpuși de la gălăgia corului, devin din ce în ce mai puțin satisfăcuți de ceea ce fac, iar performanța lor scade, aruncându-i într-o spirală a frustrării. Și mai sunt și cei care decid să plece, să schimbe, ajungând deseori și mai dezamăgiți în noul loc — enervați și speriați de lipsa lor de rezistență și de acțiune.
Da, există un timp când să pleci — dar există și un timp când, din contră, trebuie să stai și să te ridici puternic în picioare.
Poate merită să iei o pauză, să mergi undeva singur — (câți oameni mai pleacă acum singuri, pur și simplu, ca să se gândească la ei? Câți mai au libertatea asta?) — și să cugeți. Să-ți amintești ce te-a făcut să iubești ceea ce faci, Ce important este să fii bun la ceea ce iubești să faci, și să descoperi ce ți-a răpit asta.
Să te oprești pentru un minut, și să te întrebi dacă nu cumva doar…„ți s-a urât cu binele”.
Poate timpul și rutina — bată-le vina (rimă involuntară!) — au erodat ceea ce simțeai, așa cum apa și vântul pot prăpădi o stâncă, oricât de mare.
Gândește-te ce ar trebui să schimbi pentru a-ți recâștiga plăcerea – apoi caută și schimbă!
Nu militez împotriva schimbărilor, spun doar că deseori ele se inoculează nechibzuit și pripit și ne aruncă din locul nostru în locuri ce doar par că pot fi ale noastre. Spun totodată că ceea ce determină adesea schimbările poate fi, deopotrivă, superficial și trecător.
Este un anumit sentiment de apartenență care te face să simți exact unde este locul tău — locul pe care l-ai construit din neant, în acest univers infinit de dezordonat. Amintește-ți de el și caută ce anume te face să-l simți!
Ai investit emoții, timp din viață, speranțe și suflet pentru a-l construi, iar atunci când pleci, el se disipează, întorcându-se cu toată investiția în neant, acolo de unde l-ai adus. Desigur că pozițiile rămân în organigrame — căsuțe desenate pentru a încerca să dea materialitate lucrurilor nemateriale — însă oare locul acela, ocupat de altcineva, este cu adevărat același? Oare organigramele nu sunt o formă limitativă de a cuprinde ceea ce, în realitate, este un adevăr mult mai complex?
În realitate avem oameni — cu ansamblul lor de defecte și calități, de relații create pline de dinamism, și avem locuri născute în univers de acești oameni — locuri unice, ca și ei.
Când oamenii pleacă, aceste locuri dispar odată cu ei. Și da, desigur, se creează altele — poate mai bune, poate mai rele — dar pururi altele.
New Yorkul este tot așa cum îl știți: un oraș al contrastelor, al îndrăznelii și al creativității fără limite. Este un oraș puternic — îl domini sau te domină. Când ieși dimineața pe stradă, după o noapte dormită bine, te poate epuiza în 30 de minute. Pur și simplu, orașul care nu doarme are o forță enormă. În New York trebuie să ai atitudine. Este necesar să-ți sincronizezi energia cu a lui, să ai aceeași frecvență. Te uiți în oglindă înainte de a ieși și nu te uiți la cum ești îmbrăcat — pentru că asta nu contează la New York. Te uiți în ochii tăi și cauți puterea. O găsești și ieși afară în forță, determinat.
Ești între milioanele de oameni care ies din casă dimineața odată cu tine — dar te simți cel mai puternic.